Casa de hartie

Aproape ca uraste casa asta imensa, veche, cu peretii plini de panze de paianjen si vopsea scorojita, cu usi care abia se mai deschid si cu podele care scartaie aproape infricosator la fiecare pas, cu mirosul de vechi si prafuit amestecat cu mucegai. Nu s-a simtit niciodata “acasa” aici, desi si-a petrecut intreaga copilarie printre “fantomele” bunicilor si strabunicilor, printre matusi cu chip de cucuvele si obiecte de pe care praful amintirilor nu s-a sters niciodata.

Nu se atinge de nimic, merge prin casa aproape plutind, se teme sa nu prinda acelasi miros de invechit pe care il au toate in jurul ei,doar ea a mai ramas singura pata de culoare si lumina din casa  care arata ca un ziar cu colturile sifonate si ingalbenite de timp.

Un singur obiect ii este drag, e un pian ramas de la tatal ei, un obiect de care niciodata nu s-ar desparti si pe care il ingrijeste aproape cu pasiune  in fiecare zi. Il sterge  de praf sa-l vada mereu stralucind, ii mangaie clapele ca si cum ar mangaia chipul unui barbat, il face sa scoata sunete dulci la fel ca vocea unei femei care se afla in bratele iubitului pe care il alinta, somnoroasa, dimineata.

Si apoi canta…cand canta ea, casa devine dintr-o data alba ca o coala de hartie, cartile din rafturi sunt parca proaspat iesite de sub tipar, paianjenii devin fluturi albastri, miroase peste tot a levantica , tavanul pare cer senin, pe jos e pulbere de stele. Mainile ei micute cu degete subtiri abia ating clapele, corpul ia forma pianului si ochii ii stralucesc de parca ar vedea prin lumi insorite.

Si canta…isi canta dorul si singuratatea, durerea si-amintirea, dorinta si apoi speranta. Canta cu lacrimi, in timp ce in jurul ei casa fosneste ca o carte veche cu paginile rupte.

Si teama dispare…e doar o casa de hartie.