M-am nascut intr-un ceas de poveste, cu zambetul pe buze si privirea indreptata spre cer incercand sa zaresc Luna. Am primit de la inceput o pereche de aripi cu care mi s-a spus ca intr-o zi am sa pot zbura. Nu am stiut atunci ce sa fac cu ele, cred ca nici nu am inteles ce rost aveau, asa ca le-am pastrat, avand grija sa le sterg duios de praf in fiecare zi si sa le managai , sperand ca intr-o zi am sa le folosesc.
De la un timp imi curge praf de aur printre degete, ca un nisip foarte fin dintr-o clepsidra ce-mi tot masoara cu incapatanare timpul. Il las sa se scurga usor, doar din in cand cand strang pumnul incercand sa il pastrez cat mai mult timp acolo, si apoi cand deschid palma am urme care stralucesc precum stelele. Uneori reusesc sa il si opresc.
Cateodata ma transform in ploaie si cad in stropi micuti si calzi pe mainile tale. Te uiti mirat spre cer si te tot intrebi de ce nu sunt nori, de cand ploua Soarele? Apoi zambesti adunand cu grija fiecare picatura din mine, incercand sa ma recompui. Pentru a cata oara?
Cand vine toamna sunt o frunza ce nu vrea sa cada, ma incapatanez sa raman lipita de ramul indoit de vant, iar vara sunt roua de pe cel mai rosu mac din campul salbatic, sau poate sunt macul. Daca m-auzi cantand, sunt cantecul unui anotimp ce va sa vina, iar cand va fi venit voi fi deja un altul. Sa ma cauti mereu…
Apoi, spre seara devin Luna, de ceva vreme sunt o Luna patrata. Se mira cei care se plimba la ore tarzii, se uita ciudat bucurandu-se in acelasi timp de lumina pe care le-o trimit, alba si calda, din toate colturile mele. In jurul meu, stelele se transforma pe rand intr-un cer nesfarsit de patrate. Si ele…?
In rest, sunt o poveste de dragoste si dor, un cantec fara sfarsit, un copil al timpului, o lumina lina, sau focul care arde cu flacari indreptate spre cer sub forma unor semne de semne de-ntrebare. Trec prin viata cantand si zambind, nimic nu e prea mult, nimic nu e prea greu. Imi place sa traiesc, imi place sa rad, imi place sa iubesc.
Sunt simpla, sunt eu. Nu sunt perfecta, nu-i asa?






Pingback: Cine e “fata rea”,eu sau… ea? « lunapatrata
Foarte interesant articolul:)
Esti suflet..ai scris cu multa sensibilitate..stropul de divin din noi ne inalta spre absolut. Nici nu prea are legatura cu perfectiunea..perfectiunea e produsul mintii noastre. Numai bine!
Multumesc frumos! Sunt o sensibila, asta e clar…
foarte frumos…cred ca ai putea transpune liric..ar iesi un poem minunat…Parerea mea e ca textul este minunat,titlul nu imi place..sincer sa fiu!!!!
cu prietenie
Multumesc! Nu e nicio problema, nu ne pot placea toate lucrurile la fel… ar fi plictisitor.
Pingback: Nopti cu Luna « lunapatrata
Pur şi simplu superb!
Multumesc! Bine ai venit pe aici.
Pingback: Despre viata… « lunapatrata
Pingback: Mircea, lasa-mi karma-n pace! « lunapatrata
Pingback: Eu sunt eu… « lunapatrata
Nu,nu suntem perfecţi.Suntem perfectibili…Asta din punct de vedere obiectiv.
Subiectiv,dacă aş privi prin ochii celui ce te iubeşte…s-ar putea să descopăr altceva.
Pentru el eşti punctul în jurul căruia se învârte toată galaxia…
Asa e, fluturas! Chiar asa este.
Depinde cu ai carui ochi te uti spre tine!
Depinde, asa este.
Pingback: Panza de paianjen « lunapatrata
Pingback: Update. Om sarac, om bogat « lunapatrata
p.s. piesa in schimb? geniala!
Da, de acord!
sunt de parere ca nici cei mai simpli oameni…nu sunt simpli. perfecti…nu-i nimeni perfect…nici macar eu
))))
Eee, daca nici macar tu, atunci m-am linistit. E clar, nu exista perfectiunea!
Sunt SIGUR ca esti o “poveste de dragoste si dor.”
Sunt! Te pricepi sa “citesti” oamenii!
Zambetul, speranta, sclipirea ochilor si timpul pentru basm…asta vad eu in articolul tau
Pai…vezi bine, se pare ca nu ai nevoie de ochelari sau de lupa!
Glumesc, de fapt chiar ai dreptate.
off, exact asa aveam de gand sa ma descriu si eu
ce fac acum?
Ppppffuuu…si eu care credeam ca sunt unica!
pai esti…ca eu sunt barbat:)
Si acum or sa apara “carcotasii” care vor spune ca uite, inca unul plin de el, de parca nu ajungea Shayna…
Mai ai inca vreo 3-4 trepte, si ajungi la cultul personalitatii si megalomanie
Daca asta e tot ce ai reusit tu sa intelegi…ok! Ma gandesc insa ca tu mai ai mult mai putine trepte pana sa ajungi sub limita bunului simt.
Ce frumos ai scris azi… E cu siguranta unul din cele mai reusite texte ale tale, probabil si pentru ca ai scris despre ceva ce cunosti foarte bine, sau despre cineva, mai degraba.
Nu e nimeni perfect, doar perfectibil la infinit, dar tocmai in acceptarea propriei imperfectiuni si a eternei lectii despre… “upgrade”, ca sa si glumesc, sta chibzuinta.
Esti un copil al timpului tare frumos la suflet si la ganduri.
Multumesc, iarasi ai venit cu cuvintele frumoase la tine. Sa stii ca nu mi-am dorit niciodata sa fiu perfecta, cred ca farmecul tocmai in asta consta. Nici macar nu tind spre perfectiune, mie nu imi plac robotii, imi plac oamenii, cu bunele si relele lor.
vezi ca ti-am pasat o leapşă, în cazul în care te plictiseşti o găseşti aici
Nu imi plac lepsele!
Ce noroc ca nu esti perfecta!
Sa stii ca asa este!
Iar eu m-am născut iarna, privind la soarele care nu reuşeşte să-mi încălzească trupul. Mamă-mi este Crăiasa Zăpezii iar tată-mi este Vântul aprig. Sunt rece ca un cub de gheaţă şi-am fost zămislit din dragoste şi ură, din lună şi furtună, să pot răci avântul fetelor născute din zâne şi feţi frumoşi.
Pai…iarna m-am nascut si eu.
Scrie…printre randuri!
What?