Steaua fara nume

 

M-au fascinat de cand ma stiu stelele, mi se par unele din cele mai frumoase , ciudate, interesante creatii ale Universului, si totdeauna mi-am dorit sa pot ajunge pana la ele  sa culeg macar una. Imi imaginam de curand ca am gasit o stea patrata, asa cum e Luna mea, si ca mi-am pus in ea toate sperantele, visele, dorintele, ca in fiecare colt am pus cate ceva, un gand, o idee, un sentiment, un simtamant. Pe un colt e Iubirea, pe altul am asezat Dorul, apoi Speranta si Visul…in rest, peste tot e Viata.

Cu nume sau fara nume, eu sigur am steaua mea in care cred si care ma calauzeste, care ma ajuta si ma lumineaza de fiecare data. Incercati sa cititi si voi piesa de teatru a lui Mihail Sebastian ” Steaua fara nume”, poate va gasiti steaua daca nu o aveti inca.

“Sunt seri cand tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, intr-un univers absurd, in care numai noi, in marea noastra singuratate, ne zbatem pe o planeta de provincie, ca intr-un targ in care nu curge apa, nu arde lumina si unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri cand tot cerul fosneste de viata, cand pe ultima stea, daca asculti bine, auzi cum freamata paduri si oceane – fantastice paduri si fantastice oceane- seri in care tot cerul e plin de semne si chemari, ca si cum de pe o planeta pe alta, de pe o stea pe alta, fiinte care nu s-au vazut niciodata se cauta, se presimt, se cheama…”

Mihail Sebastian