Cand am deschis ochii eram intr-un loc absolut necunoscut, nu stiam unde ma aflu, de ce, si nici cum ajunsesem acolo, imi aminteam doar ca pasii mei pornisera de fapt intr-o alta directie.
Parea o sala de asteptare in care nu eram singura, langa mine se mai aflau cativa oameni care stateau nefiresc de linistiti, aproape toti cu ochii inchisi,era greu sa imi dau seama daca dormeau sau se odihneau, si era foarte multa liniste. Taceau cu totii apasator…
Din cand in cand cate unul se ridica si se indrepta spre una din usile incaperii, dupa ce mai intai isi auzea numele strigat de undeva de departe. Eram parca intr-un film al carui scenariu fusese scris cumva gresit, in care ne trezisem actori fara voia noastra si al carui regizor era nevazut, nestiut… M-am ridicat incet si m-am uitat curioasa si speriata in jur…am observat ca incaperea avea doua usi dar in mod ciudat doar una era folosita. De ce..? Aveam sa aflu curand raspunsul…
As fi vrut mai intai sa intreb, sa aflu ce se intampla, sa stiu de ce sunt acolo, dar am realizat ca nu mai aveam voce si ca vorbele mele se opreau inainte sa le rostesc, ceea ce m-a speriat si mai tare.
In dreapta mea un chip tanar si frumos privea pierdut spre nicaieri… mi-am indreptat privirea catre el intrebandu-l fara cuvinte ce e cu noi acolo, ce cautam, ce asteptam. Mi-a zambit trist, dureros de trist, si a facut un semn cu mana spre…niciunde. Nu l-am inteles. L-am vazut apoi ridicandu-se si pornind spre usa, spre aceeasi usa. As fi vrut sa il opresc si l-am tras puternic de mana, i-am facut semn sa vina inapoi, dar mi-a spus din priviri ca trebuie sa iasa din sala de asteptare, ca timpul lui s-a scurs si trebuie sa plece acum. Eu am gandit amar ” nimic nu trebuie”…
Atunci am realizat ca nimeni nu imi va da raspunsuri, ca va trebui sa le aflu singura asa cum fac de fiecare data. Am coborat din patul in care aproape agonizam si m-am indreptat catre usa aceea folosita de toti, fiecare pas facut era o durere, un chin, calcam ca pe ace, pe cuie, pe carbuni incinsi, dar am mers mai departe si am vrut s-o deschid, incapatandu-ma parca sa stiu ce se afla dincolo, desi nu ma strigase nimeni, numele meu nu se auzise inca.
Am apasat curajoasa pe clanta, am deschis-o, si atunci am inteles in sfarsit unde ma aflam, eram de fapt la hotarul dintre viata si moarte, eram la marginea drumului si…din pacate mi-am dat seama ca acolo se termina totul, dincolo de usa era doar un gol imens. As fi vrut sa strig ingrozita dar nu aveam voce, voiam sa plang dar nu aveam lacrimi, as fi vrut sa spun ca eu nu am ce cauta acolo, ca am gresit drumul, cineva mi-a incurcat pasii si m-a adus intr-un loc in care nu voiam sa ajung. Dar am tacut…
De undeva de departe, de dincolo de usa, cineva incerca sa imi strige numele…mi-am astupat urechile sa nu mai aud si am inchis-o repede, ingrozita, nu am vrut sa ascult si nici sa dau curs chemarii… m-am intors! Eu, care nu ma opresc din drum, care de fiecare data merg inainte, acum m-am intors.
Ca un robot automat imi indreptam pasii spre usa cealalta care parea nefolosita, aproape alergand, plangand, dar dorindu-mi nespus sa ajung la ea si sa o pot deschide…
Cum de fiecare data imi place sa fiu altfel decat ceilalti, am reusit inca o data sa ajung, sa o deschid si sa fug, iesind din sala de asteptare pe acolo pe unde toti ceilalti doar intrau. Si m-am intors…
Ioan Usca, Theodora0303, G1b2i3, Alex Mazilu, Teo Negura, Alecu Racoviceanu, Cristi Milla, Peter, Coolnewz, Blog D’Agatha, Papornita cu vorbe,
