Sa-ti fie de ruga pentru viata uitata, sa-ti raman doar eu si atat, sa-ti fie iubirea pe veci doar a mea, sa-mi fie de tine acum si oricand, sa-ti fie Luna patrata…
“Ai numai dreptul sa traieşti. Sau asta se cheama o datorie? … Nimeni nu poate muri.“
“Te-ntreb: ce-ai vrea sa tii in maini? Un mar sau un soare? Iti place sa tii merele in mana şi soarele sa-l vezi pe cer. Altfel te temi de el. Mi-as vinde soarele pentru un mar, numai ca sa-l primesti in mainile tale.”
“Ea e hotarul dintre trupul si sufletul meu. E apa care curge printre ingeri şi demoni. Dar cine poate fura o apa curgatoare?”
“As vrea cinci vieti de-a randul sa sufar, ca tu sa ramai aşa cum eşti; timpul sa ma arda pe mine numai, pe tine sa te lumineze. Pricepi tu pretul iubirii mele?”
“Eu sunt intaia dimineata pe care au privit-o ochii tai deschisi in leagan. Iti mai aduci aminte de mine? Eram cu zorii şi cu randunelele deasupra leaganului tau. Asa am ramas.”
Nu cred ca se pune problema ca cineva sa nu fi citit “La rascruce de vanturi” ( Wuthering Heights) a lui Emily Bronte, dar pentru ca e week-end, pentru ca in categoria “Fragmente” nu am mai scris de ceva vreme, pentru ca nu am chef de scris, si mai ales pentru ca toata ziua a batut vantul, mi-am amintit de cartea asta minunata.
Sa va mai spun ceva despre Catherine si Heathcliff care desi impart o dragoste puternica, sfarsesc prin a se distruge reciproc? Nu, nu va mai spun, va las doar cateva fragmente si poate asa va fac pofta sa recititi romanul…
“Iubesc pamantul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tau, şi orice obiect pe care îl atingi, şi fiecare vorba pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toata faptura, aşa cum eşti.”
“Unicul gand al vieţii mele este el. Daca totul ar pieri şi n-ar ramane decat el, eu aş continua sa exist; iar dacă totul ar ramane şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşa lume străina mie şi mi s-ar părea ca nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stancilor eterne de sub pamant: nu prilej de încantare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o placere, aşa cum nici eu nu sunt o placere pentru mine însami, ci ca propria mea fiinţa.”
“N-am decat o singura dorinta, si întreaga mea fiinta si toate puterile mele tintesc spre implinirea ei. am dorit-o atat de multa vreme si atat de neclintit, incat sunt convins ca se va implini.”
La rascruce de vanturi, printre alte ganduri, sa va fie luna patrata!
Astazi va propun cateva fragmente din romanul “Lorelei” al lui Ionel Teodoreanu, sa va delectati si relaxati…
Sunt curioasa care o sa va placa mai mult si eventual de ce.
“Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi “tu” în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau cum e mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, până când într-o zi, simţi că mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi pare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o.”
“Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.”
“Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică. Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.”
“Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea.”
“N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun…
Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea…Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim.
Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem.
Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă.
Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.”
“Romanul erotic “Nunta in cer” de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului, celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale a fapturii omenesti.Cuvantul “androgin” vine de la grecescul “aner, andros”, care inseamna “barbat” si de la grecescul “gyne, insemnand “femeie”, sensul intregului cuvant fiind acela de “barbat-femeie” ca fiinta unica. Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica pe care o exercita – reciproc – barbatul si femeia. In aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne si al cuplului predestinate sa se regaseasca, formeaza prezente constante, dar in romanele Maitreyi si Nunta in cer ele constituie insasi substanta lor narativa.
Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii pereche, refacerea fapturii primordiale unice . Omul este dator sa caute marea iubire, sa se pregateasca pentru ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care i le impune. Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina, desavarsita, in care se contopesc barbatul si femeia. Ca ideal erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer, unde sufletele se impletesc in eternitate: “noi nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nunta”. (Grigore Iuliu Marius)
Si acum doua fragmente care ar trebui sa va deschida sau re-deschida pofta sa (re)cititi romanul lui Mircea Eliade.
“N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.”
“Asta se întamplă întotdeauna: ţi se pare că iubita seamănă cu tot ceea ce ţi se povesteşte despre dragoste. Dar poate că de data aceasta seamănă într-adevăr.”
“Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.”
